« A foggy day »

Gary Peacock et moi avons improvisé en duo sur ce magnifique thème de Georges Gerschwin, lors de l’enregistrement des albums « 53rd Street » et « High Line » dans les studios dans les studios Avatar de New York.

Il se trouve que ce thème a été écouté à ce jour, sur la plateforme Spotify, par 300.000 personnes. Il fait partie des 5 thèmes les plus écoutés de Gary Peacock et c’est la version la plus populaires par rapport à une grande variété de versions (et pas des moindres).

Ma question reste de savoir qu’est-ce que cet enregistrement a de particulier pour devenir aussi populaire ??

La Notation Kaddouch Junior

Apprendre à lire quand on est petit !

• Doit-on définitivement considérer que la lecture n’est qu’une affaire d’exercice

• Les bons musiciens en herbe continueront-ils longtemps à se décourager parce que leur lecture
les handicape ?

• Le pédagogue doit-il compter sur la chance ou le hasard des expériences pour permettre à ses
élèves d’accéder à la dimension de la lecture?

Cet ouvrage traite de ce petit rien de départ qui sous-tend cette énorme activité de lecture à laquelle tout musicien est soumis et pour laquelle il souffre tant, quand les bases ne sont pas intégrées.

Commander le livre, cliquez ici

Pourquoi la Notation Kaddouch ?

L’artiste improvisateur est chrono-dépendant. Il lui faut beaucoup de temps pour actualiser ses connaissances car leur format de stockage et la dynamique de récupération sont inadaptés à la situation et cela relève un problème d’apprentissage, une grande question pédagogique. Sa mémoire de travail est vite saturée par la charge qui lui est imposée.

Pour combler ce déficit attentionnel, l’improvisateur va stocker des phrases stéréotypées afin de répondre aux situation courantes, et développer des combinatoires mêlant gammes, modes et accords préalablement stockés. L’improvisateur ainsi aliéné devient un ouvrier-recompositeur qui ne vit qu’à travers de multiples autres (les phrases qu’il a automatisées).

La notation Kaddouch est un moyen de régler le problème du délai temporel, des limites imposées par le temps, en encourageant les voies cognitives supérieures, celles du calcul mental, et en donnant une image spatiale de la structure harmonique, ouvrant ainsi un champ d’expression défiant en partie, les lois du temps.

Par cette notation, la signature physiologique dégagera les particularités morphologiques, dynamiques et structurelles du thème soumis à l’épreuve de l’improvisateur, sa problématique. Comment Beethoven, sourd, aurait-il pu construire un nouveau langage musical sans avoir imaginé une solution de transaction des formes sonores, n’a t-il pas été le premier inventer d’une représentation géométrique mentale, support d’une dynamique de composition par médiation spatiale? 

En savoir plus

Hommage à Gary Peacock

New York – Studios Avatar – enregistrement de High Line et 53rd Street

Hommage sur France Musique


Gary va me manquer !
C’était un ami, un frère de musique, un confident bienveillant. Je voulais, par un texte d’hommage, évoquer ce génie de la musique et ce grand homme sage.

La note qui n’existait pas !

A Gary Peacock, mon ami, mon compagnon de musique !


New York, 2015, dans les studios d’enregistrement AVATAR, près de Center Park. Je commence à enregistrer avec le contrebassiste Gary Peacock, un musicien de légende dont j’écoute les enregistrements avec miles Davis, Paul Bley, Bill Evans …… depuis que j’ai 5 ans.
Je savais que ces journées d’enregistrement seraient d’une grande intensité et j’étais convaincu qu’avec un génie comme Gary, nous parviendrions à produire de beaux albums. Mais ce que j’étais loin d’imaginer, c’est la prise de conscience que génèrerait cette rencontre, chez le musicien et le pédagogue que je suis. Je vais vous faire part de cette expérience.
Dans les premières minutes de nos échanges improvisés, avec Gary Peacock, mes mains laissèrent apparaître un son particulier, joué à une certaine intensité, une dynamique, un timbre, une harmonie insolite. Ce son, je l’avais entendu dans mes rêves pendant plusieurs années avant qu’il n’apparaisse sur mon piano. A chaque fois que je jouais ce son, ma déception était grande car les musiciens avec lesquels je me produisais ne l’entendaient pas (sauf Martial Solal).
Un jour, je me mis même à penser que mes rêves sonores étaient des fantasmes et qu’ils ne révélaient absolument pas de vraies idées musicales.
Mais, surprise ! Quand Gary entendit ce son, il le traita immédiatement comme un joyau qu’il s’empressa de sertir. Quelle fut alors mon émotion quand je sentis la présence de mon son dans son jeu, Gary venait de me dire qu’il le reconnaissait, il venait de valider son existence, accompagnant son mouvement musical d’un sourire aux anges dont il détient le secret. Ce sourire voulait dire : « cette note est particulière, où l’as-tu trouvée ? ». D’ailleurs, dès que nous entamèrent une seconde prise de son, il vint près de moi et me questionna pour que je lui explique quel rapport cette note entretenait avec son accord sous-jacent et son contexte structurel. Devant la longueur de mes explications et son regard attendrissant qui me disait : « quoique tu m’expliques, j’ai entendu, ta note est belle, c’est tout ! ». Et de poursuivre en lui disant : « Gary, this sound is a joke ! » Il me fit alors un beau smiley sur la partition et nous partîmes d’un éclat de rire.
Maintenant ce son existe car il l’a entendu. A partir de cet instant, ce n’était plus un rêve, mais une réalité, ma réalité qui avait pu être la sienne avant de devenir notre réalité. Il a permis à cette réalité d’émerger, d’exister, en la reconnaissant.
Merci Gary !

Les artistes te saluent !

Interview sur Radio Romania

https://www.romania-muzical.ro/articol/interviu-cu-pedagogul-francez-robert-kaddouch/3147381/15/2

Domnule Robert Kaddouch, ne bucurăm pentru evenimentul ce prilejuieşte şi acest interviu – un curs intensiv de pregătire a unor pedagori români, preocupaţi de metode moderne, alternative de a-i apropia pe copii de muzică. O să încep cu o întrebare pe care v-ar adresa-o oricine vă parcurge biografia. Am văzut că cei mai tineri dintre elevii dumneavoastră au chiar 5 luni. Am înţeles bine, 5 luni?! Mulţi dintre părinţii români ar întreba ce aşteptări aveţi de la un copil care nu are nici măcar un an?

În primul rând, vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră față de pedagogia mea.

Oare este nevoie să precizez că copiii mici au venit la mine și nu invers? Am această imagine de la primul meu curs cu un copil de 9 luni. În timp ce îmi predam lecția de pian fratelui său mai mare, acest bebeluş s-a târât prin sala de așteptare până a ajuns la ușa întredeschisă. Am văzut apoi acea față mică și acei ochişori care îmi spuneau: « Dar eu, eu nu am dreptul la muzică? ». Mama, care a venit să-și ia bebelușul, percepuse același lucru ca și mine, așa că mi-a spus: « Aţi fi de acord să faceţi muzică cu el? » Și a fost începutul unei lungi aventuri care continuă să mă fascineze.

Nu am așteptări de la un elev. Rolul meu este să ascult și să dau un sens, adică să înțeleg din producțiile muzicale improvizate ale copilului ce încearcă el să realizeze și cum încearcă el să o facă. Prin urmare, nu aștept nimic, sunt în primul rând martorul și revelatorul așteptărilor interioare ale fiecărui elev. Faza operațională vine după aceea.

Aţi conceput o metodă pegagogică recunoscută pe plan mondial. Care consideraţi că sunt elementele care vă diferenţiază de celelalte metode recunoscute? De la ce principii plecaţi şi către ce tindeţi?

Particularitatea pedagogiei mele, potrivit mai multor profesori de la Oxford, este verticalitatea ei, adică începe « de la teren », de la rezolvarea problemelor și se dezvoltă ca o teorie aplicabilă în diferite domenii. Filozofii spun că am rezolvat o problemă bergsoniană, « punctele strălucitoare », neurologii sunt interesați de abordarea pe care o am faţă de memoria asociativă, iar neurobiologii (prof. Zoltan Molnar de la Universitatea Oxford) ies din laborator crezând că abordarea mea acționează asupra neuronilor piramidali din stratul V al creierului. Cred că particularitatea pedagogiei mele este că a devenit, prin conceptul de Conductibilitate, o teorie. Acest lucru îi permite să se extragă din aplicarea ei exclusiv în educația muzicală și să se adapteze la evoluția copiilor și a vremurilor, păstrând în același timp principiul său esențial, ceea ce nu este cazul pentru alte metode prea limitate la problematica unei epoci.

Plăcerea de a face muzică reprezintă un deziderat fundamental pentru Metoda Kaddouch. Pe de altă parte, mai ales în estul Europei, există încă această convingere, că studiul unui instrument (pian, vioară, clarinet etc.) necesită, obligatoriu, şi un efort care nu e, în cele mai multe cazuri, generator de plăcere. Cumva, plăcerea este de multe ori ignorată sau plasată într-o zonă a superficialităţii. Cum priviţi această perspectivă?

« Plăcerea ne face inteligenţi! » a spus marele pianist Samson François. Sensibilitatea noastră iudeo-creștină ne face deseori să considerăm că fără suferință nu este posibil niciun progres. Abordarea mea se află în afara acestei școli de gândire. Nu este vorba de a face lucrurile mai ușoare, nici de a le complica, ci pur și simplu de a permite copilului, elevului, să cunoască, apoi să arate steaua la care dorește să ajungă și, în cele din urmă, să mobilizeze pârghiile potrivite pentru a-şi realiza dorința. Nu este ușor, dar este o muncă pasionantă atât pentru profesor cât și pentru elev, o muncă ce dă energie pentru îndeplinirea ei. Problema suferinței, a sfâșierii … este complet irelevantă în acest caz.

Există, de asemenea, în cazul multor părinţi, obsesia pentru performanţă. Cu alte cuvinte, studiul de plăcere, care nu generează rezultate vizibile şi chiar spectaculoase, pare inutil. Ar fi necesară şi o şcoală pentru părinţi, o schimbare a perspectivei?

A considera că scopul este calea: iată o lecție care poate fi învățată de la copiii foarte mici. Ei sunt cei care m-au educat, cei care mi-au arătat calea cea bună care mi-a permis să-i educ. Ei ştiu totul, dar nu sunt conştienţi de faptul că ei știu. Oferă un zâmbet fără să aștepte nimic în schimb, privesc lumea cu mirare și acționează fără gânduri ascunse. Arta, muzica este lumea lor într-o mai mare măsură decât în cazul muzicienilor. Să-i învățăm pe părinți să se uite la copiii lor din această perspectivă și educația le va oferi performanța reală, aceea a abilităților interumane.

Ajungem astfel, inevitabil, la ideea de competitivitate, o altă moştenire a pedagogiei tradiţionale, încă dominantă în spaţiul est-european – dar nu numai. Cum priviţi moda concursurilor muzicale dedicate celor mici şi vânătoarea de diplome la această vârstă?

În școala noastră din Paris salutăm prima generație de copii chinezi « dotați » pentru care familia lor a stat la coadă 48 de ore ca să obţină biletul care le-ar permite accesul la un pian de la stat. Un cadou suprem care avea să devină un instrument de tortură, iar părinții și educatorii aveau să fie torționari pentru a-și împinge copiii spre excelență, …dar ce excelență? Acei copii sunt acum adulți, sunt părinții unora dintre elevii noștri. Apropierea de un pian le face greață, şi totuși le place muzica! Astăzi ei ni-i încredințează pe copiii lor și își pansează rănile văzându-i pe acesti copii cum improvizează, cum compun, cum se bucură de un acord!

Ce i-aţi spune unui părinte care s-ar întreba de ce i-ar fi utile copilului său de 1, 2 sau 3 ani cursuri de pian?

Părinții sunt cei care ne spun: « Era un pian la casa prietenilor noștri și Sasha a stat o oră căutând sunete, nu ar fi bine dacă ar veni la cursul de pian cu tine? » Părinții copiilor foarte mici caută îndeosebi să-și trezească copiii prin muzică. Nu au sindromul miculului Mozart!

Dar multora dintre profesorii de pian care considera că vârsta minimă pentru a începe studiul pianului este cea de 3 ani şi jumătate ani – 4 ani?

Le voi spune să facă ceea ce cred ei de cuviinţă. Apoi voi răspunde la întrebările lor, dacă mă vor întreba ceva.

George Enescu ne avertiza să nu subestimăm capacitatea de înţelegere a unui copil mic, doar pentru că este foarte mic. Sunteţi de aceeaşi părere?

Desigur! Un bebeluș nu este doar un adult în devenire, este o ființă cu o percepție specială asupra lumii. Nu aţi observat că marii oameni sunt comparați cu bebelușii atunci când sunt la vârful maturităţii?

În 2017 v-aţi extins interesul şi către mişcare, în colaborare cu Jacqueline Challet-Haas. Cum vedeţi această relaţionare între muzică şi mişcare? Ce părere aveţi, de exemplu, despre metoda Dalcroze în această privinţă?

Institutul Dalcroze din Geneva m-a invitat să ţin o conferință în faţa profesorilor pe tema « Transmutația experienței în cunoștințe ». Cum își va valida copilul experiența corporală pe o claviatură (sau pe orice alt instrument muzical). « Ce ai făcut cu ceea ce te-am învățat? » În timpul sesiunilor speciale de formare cu profesorii Institutului, întrebarea a continuat să apară: Cum să slujim Metoda Dalcroze fără să o trădăm? Reiterez aici observațiile mele enunțate mai sus: O metodă fără teorie este sortită osificării practice. Să nu uităm rădăcina cuvântului metodă: meta – căutare și hodos – cale, drum de urmat. Este inversul a ceea ce cred oamenii. Emile Jaques-Dalcroze a făcut o treabă formidabilă, este unul dintre primii mari pedagogi practicanți, dar în secolul 21 Emile Jaques-Dalcroze nu ar mai face metoda Dalcroze.

Care sunt cele mai importante obiective ale metodei dumneavoastră?

A asculta și a da sens.

Sunteţi şi un pianist şi foarte apreciat muzician de jazz. Ce rol ocupă improvizaţia în cadrul metodei Kaddouch?

Improvizaţia este instrumentul-cheie. Improvizația folosește urgența timpului pentru a ajunge rapid la subiect.

Cele două zile de cursuri on-line, pentru pedagogii MiMa Muzica, au avut o agendă foarte densă. Ce aţi urmărit, ca obiective, de fapt?

Un profesor care are smerenia să accepte să-și completeze pregătirea își arată măreția. Aduc un omagiu întregii echipe MIMA Muzica pentru această inițiativă. Ceea ce contează nu este ce urmăresc eu, ci ceea ce urmărește această echipă. Sarcina mea este de a le permite profesorilor să identifice și apoi să pună în aplicare raţiunea pentru care ei cred că eu le pot oferi soluții.

Interviu realizat de Ștefan Costache (Traducerea: Lucian Nicolae)

Choisir son piano à l’usine Steinway de New York

Plusieurs dizaines de piano ont été ouverts pour que je choisisse l’élu ! Au début, je pensais que ce serait infaisable, car ils étaient tous très bon ! mais peu à peu, certains se désignaient comme étant plus réceptifs à ma sonorité, c’est une sensation très agréable. Comme si un cheval pur sang manifestait une affection au cavalier qui le montait. J’ai choisi le piano n°309